Uitaţi-vă în orice enciclopedie. Întrebaţi care a fost prima ţară liberă în America. Veţi primi mereu acelaşi răspuns: Statele Unite ale Americii. Dar Statele Unite ale Americii au declarat independenţa ca o naţiune cu 650 mii sclavi,  continuând să rămână sclavi  pentru un secol şi în prima Constituţie au stabilit mai întâi că un negru echivalează  cu trei cincimi din o persoană.

Dacă veţi căuta în orice enciclopedie, care a fost prima ţară care a abolit sclavia, veţi primi mereu acelaşi răspuns: Anglia. Dar prima ţară care a abolit  sclavia nu a fost Anglia, ci Haiti, care continuă încă să ispăşească păcatul demnităţii sale.

Sclavii negri din Haiti au învins armata glorioasă a lui Napoleon Bonaparte, iar  Europa  nu a iertat niciodată  această umilire. Haiti a plătit Franţei pentru un secol şi jumătate, o indemnizaţie mare pentru a fi fost responsabilă de libertatea  sa, dar nu a fost de ajuns. Acea insolenţă neagră continuă să-i doară pe albi cel mai mult în lume.
***

Despre toate acestea  ştim puţin sau nimic. Haiti este o ţară  invizibilă.
A cunoscut faima când cutremurul din 2010 a ucis peste 200 mii de haitieni.
Tragedia a fost că ţara a fost în scurt timp ocupată,  în primul rând de mijloacele de comunicare în masă.

Haiti nu este cunoscută  pentru talentul artiştilor, magicienilor care au posibilitatea de a transforma gunoiul în frumuseţe, pentru faptele lor eroice în războiul împotriva sclaviei şi a opresiunii coloniale.

Merită să se repete, încă o dată, pentru ca şi surzii  să audă, Haiti a fost fondatorul independenţei americane şi prima ţară care a învins sclavia în lume.
Merită mult mai mult decât reputaţia născută din nenorocirile lor.
***
În prezent, armatele mai multor ţări, incluzând-o şi pe a mea, continuă să ocupe Haiti. Cum se  justifică această invazie militară? Pentru că se susţine că Haiti ameninţă securitatea internaţională.

Nimic nou.
Poate prin secolul al XIX-lea, de exemplu, Haiti a constituit o ameninţare la adresa securităţii ţărilor  care continuau să practice încă sclavia. Chiar Thomas Jefferson a spus că: din  Haiti a venit ciuma insurecţiei. În Carolina de Sud, de exemplu, legea permitea închiderea  oricărui  marinar negru, în timp ce nava lui era în port, cu riscul că ar putea răspândi ciuma antisclavagistă. Iar în Brazilia, această ciumă a fost numită "haitinianism."

Şi în secolul XX, Haiti a fost invadată de puşcaşii marini,  pentru că era considerată a fi o ţară  nesigură  pentru creditorii străini. Invadatorii au început să preia vămile şi  să le dea Băncii de la New York. Şi, odată veniţi, au rămas nouăsprezece ani.
***
Trecerea frontierei dintre Republica Dominicană şi Haiti se  numeşte "Calea rea".
Poate că numele este un semnal  de alarmă - intraţi  în lumea neagră,  în magia neagră, în vrăjitorie...

Religia voodoo - credinţa în farmece, care a fost adusă de sclavii din Africa şi a fost naţionalizată în Haiti, nu merită să se numească religie. Din punctul de vedere al proprietarilor civilizaţiei, voodoo  este un chestie a negrilor, ignoranţă, înapoiere, pure  superstiţii. Biserica Catolică,  în care nu lipsesc  credincioşi  capabili să vândă o parte din sfinţi şi pene ale arhanghelului Gabriel,  a reuşit să interzică această superstiţie oficial în 1845, 1860, 1896, 1915 şi 1942, fără ca oamenii să conştientizeze.

Dar, de câţiva ani, sectele evanghelice sunt însărcinate cu războiul împotriva superstiţiei din Haiti. Aceste secte sunt venite din SUA, o ţară care nu are un etaj 13 în clădirile lor şi nici rândul 13 la bordul aeronavelor sale, locuită de creştini civilizaţi care cred că Dumnezeu a făcut lumea într-o săptămână.

În această ţară, predicatorul evanghelic Pat Robertson a explicat la televizor cutremurul din 2010. Pastorul a arătat că negrii haitieni  au câştigat independenţa de Franţa, după o ceremonie voodoo invocând ajutorul diavolului din adâncurile junglei haitiene. Diavolul, care le-a dat libertatea, le-a trimis cutremurul  ca să le ceară socoteală.
***
Până când trupele străine vor mai sta  în Haiti? Ele au sosit pentru a  stabiliza şi a ajuta, dar  le-a luat şapte ani pentru a neajutora şi destabiliza această ţară, care nu îi  vrea.

Ocupaţia militară din Haiti îi costă pe cei de la  ONU mai mult de 800 de milioane de dolari pe an.

În cazul în care Organizaţia  Naţiunilor Unite ar redirecţiona aceste fonduri  pentru cooperare tehnică şi solidaritate socială, Haiti ar putea  să primească  un impuls în dezvoltarea energiei creatoare. Şi aşa s-ar salva de salvatorii lor înarmaţi, care au tendinţa de a viola, de a  omorî şi de a oferi boli fatale.

Haiti nu are nevoie ca cineva să vină să multiplice calamităţile lor. Şi nici nu au nevoie de bunăvoinţa nimănui. După cum bine zice un vechi proverb african, mâna care dă este întotdeauna deasupra mâinii care primeşte.

Dar Haiti da, are nevoie de solidaritate, medici, şcoli, spitale, şi de un parteneriat adevărat care să  facă posibilă renaşterea suveranităţii alimentare, ucisă  de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi alte societăţi filantropice.

Pentru noi, latino-americanii, această solidaritate este o datorie de recunoştinţă - ar fi cel mai bun mod de a spune mulţumesc acestei mici dar atât de mari naţiuni  care ne-a  arătat, în 1804, cu exemplul lor contagios, uşile libertăţii.
Eduardo Galeano (Brecha, Montevideo)
(Acest articol este dedicat lui William Chifflet, care a fost obligat să renunţe la postul din Camera Deputaţilor şi care a votat împotriva trimiterii soldaţilor uruguaieni  în Haiti.)
Traducerea şi adaptarea din limba spaniolă: Ramona Enache după

http://www.globalresearch.ca
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Eduardo Galeano
Ziarist şi scriitor uruguayan, care, prin calitatea, simplitatea şi frumuseţea scrierilor sale se plasează printre cei mai iubiţi şi respectaţi scriitori din America Latină, Eduardo Galeano s-a născut într-o familie cu strămoşi galezi, germani, spanioli şi italieni.
De-a lungul asolescenţei a practicat diverse meserii. În 1954 a publicat primul său volum politic în ziarul săptămînal al partidului socialist, “EL SOL”. În 1960 Eduardo Galeano şi-a început cariera de ziarist, ca editor la săptămînalul “El Marcha” şi director al ziarului “Epoca“. În 1973, după o lovitură militară în Uruguay, Eduardo Galeanoa fost obligat să plece în exil şi s-a stabilit în Buenos Aires unde a înfiinţat revista “Crisis”. În 1976, cînd regimul lui Jorge Rafael Videla săvîrşeşte o lovitură de stat în Argentina, Eduardo Galeano s-a văzut obligat să se mute în Spania unde a scris faimoasa trilogie "Memoria del fuego". În 1975 a fost recompesat cu Premiul “Casa de las Americas“ pentru romanul "La canción de nosotros"  şi apoi în 1978 cu "Días y noches de amor y de guerra". La începutul anilor 1985 Eduardo Galeano s-a întors în Montevideo - Uruguay, unde şi-a contiunat munca ca scriitor şi ziarist.