|
Spațiul ideilor și realitatea socială la Paul-Henry d’Holbach
Se împlinesc anul acesta 225 de ani de la dispariția uneia dintre personalitățile cele mai fascinante ale gândirii iluministe, Paul-Henry Thiry baron de Holbach, care, la puțină vreme înaintea izbucnirii Revoluției Franceze din 1789, se stingea la Paris.
Născut sub numele de Paul Heinrich Dietrich von Holbach, în 1723 la Edesheim, în Germania, într-o familie de condiție modestă, Holbach ajunge la Paris și obține titlul de conte, ca moștenitor al unui unchi ce se îmbogățise în Franța.[1]
Va lipsi apoi din Franța, pentru a-și face studiile, între anii 1748-1749, la Universitatea din Leyda[ii], dobândind temeinice cunoștințe în științele naturii, lucru imposibil în Franța unde școlile erau controlate de preoții catolici, dușmani declarați ai științelor exacte[iii].
Revenit la Paris, unde se stabilește definitiv, d’D’Holbach va traduce din germană în franceză un mare numar de lucrări de fizică, chimie și mineralogie, încercând să trezească interesul pentru activitățile practice, pentru diferitele industrii.
Cunoscător al lucrărilor de înalt nivel științific apărute în Germania, va selecționa spre publicare pe cele mai reprezentative între 1758-1760 apărând:„Operele metalurgice” ale lui Christian V. Orschall; „Chimia metalurgică” a lui Christlieb–Ehregott Gellert; „Arta minelor” de Lehmann.
Preocupările manifestate prin publicarea în 1752 a cărții lui Antonio Neni „Arta Sticlăriei” vor fi continuate în 1757, când apar lucrările lui Johann Friederich Henckel despre secretele colorării porțelanurilor ce se fabricau în Saxonia.
Trebuie menționată între operele științifice o „Culegere a memoriilor celor mai importante de chimie și istorie naturală a Academiilor din Upsala și Stockholm”, ce apar în 1764.
În același timp d’Holbach era sprijinitorul bănesc și animatorul celor care promovau noile idei căci „luminiștii și materialiștii francezi au contribuit cu toții la lărgirea orizontului cunoașterii, la dezvoltarea culturii și mai cu seamă la formarea și răspândirea ideologiei luminilor îndelung pregătită în saloane pariziene, în fruntea cărora s-a aflat în permanență salonul lui d’Holbach”[iv]
În casa sa se întâlneau Helvețius, d’Alembert, Diderot, Raynal, Grimm, Buffon, Rousseau, David Hume, într-un climat de efervescență ce-l face pe Rousseau să numească salonul în care discutau: „clubul holbachic”[v].
Asfel din 1753, începând cu vol. II al Enciclopediei, va colabora și el, cu 376 de articole de istorie naturală, metalurgie, mineralogie, istorie, politică - fiind singurul dintre participanții la Enciclopedie care acționează efectiv și pe terenul științific și pe cel ideologic-preferând totuși să nu-și dezvăluie numele.[vi]
Prin multitudinea preocupărilor se dovedea un adevărat spirit enciclopedist, dar „un spirit coerent, chiar prea sistematic, ce știe să înțeleagă și să înlănțuiască ideile”.[vii]
În afara colaborării la „Enciclopedie” desfășoară o activitate secretă la editarea, la Londra și Amsterdam, a unor manuscrise cu caracter subvesiv, ale diverșilor autori, angajându-se și-n acest mod în lupta de idei a veacului luminilor.
Cea mai reprezentativă scriere a sa este „Sistemul naturii sau legile lumii fizice și morale”, apărută în 1770, care sintetizează și încheagă într-un sistem ideile înaintate ale materialismului francez, fiind numită în acea epocă: „biblia materialismului”.[viii]
Cartea aceasta rupe anonimatul creației lui d’Holbach, deși apare sub pseudonimul de Mirabaud, prin care autorul încerca nu doar să evite poliția lui Ludovic al XV-lea, ci să aducă și un omagiu lui Jean Baptiste de Mirabaud (1675-1760), membru al Academiei Franceze, ce avusese lucrări de filosofie materialistă.[ix]
„Sistemul naturii”, întemeiat pe sursele materialiste cele mai autentice, de la filosofii antichității până la cei moderni, în special Toland, Locke, Hobbes și La Mettrie, dovedește un spirit sistematic de sinteză în care aplicarea noutăților oferite de studiul naturii fizice este extinsă la complexitatea societății.
Din definiția, în sens larg, a naturii, ca: „marele tot care rezultă din reuniunea diferitelor materii, a diferitelor combinări și a diferitelor mișcări pe care le vedem în univers”[x] se disting categoriile principale pe care se întemeiază doctrina sa: materia și mișcarea.
Considerând materia alcătuită din molecule combinate în diverse moduri, ceea ce-i conferă un caracter eterogen, și subliniindu-i universabilitatea, d’Holbach înțelege că elementele lumii sunt de natură materială, adică obiective, diferite, eterne, infinite.
El critică materialismul de până atunci ce în definirea categoriei de materie accepta imobilismul, reușind să-l depășească prin evidențierea mișcării acesteia, fără nici o intervenție exterioară.
O mișcare continuă, care decurge din acumulările de energie ale materiei, necesară, obiectivă, stăpânind precum materia, întreaga existență, îl face să afirme că universul „nu ne oferă pretutindeni decât materie și mișcare”.[xi]
Concepția sa materialistă în ontologie și gnoseologie se apropie de definiția generelizată a materiei prin afirmația că aceasta este „tot ce ne afectează simțurile într-un fel oarecare, iar calitățile pe care le atribuim diferitelor feluri de materie se bazează pe diferitele impresii sau pe diferitele schimbări pe care le produc în noi”[xii] deci materia este obiectivă și cognoscibilă, fiind diferită de idei, care nu sunt decât imagini ale lucrurilor.
În aceeași lucrare, d’Holbach s-a opus idealismului subiectiv al lui Berkeley, arătând că sensibilitatea nu e o însușire a materiei, ci ea se formează prin combinarea unor elemente insensibile adică se „animalizează” apărând în mod natural la nivelul ființelor.[xiii]
Se contura astfel un sistem materialist consecvent, deși – cu toate meritele sale incontestabile – tributar în unele probleme mecanicismului și idealismului.
D’Holbach preia limitele științelor secolului XVIII în sistemul sau identificând materialul cu fizicul, adică materia cu una din formele ei și atribuie corpurilor materiale ca însușiri principale întinderea, masa, mobilitatea, durata, forța de inerție.
De asemenea, pentru mișcare oferă o explicație cantitativă fără a înțelege diversitatea calitativă a formelor mișcării, reducând-o la două feluri de mișcare: deplasarea corpurilor în spațiu și deplasarea moleculelor în interiorul corpurilor.
Fară a înțelege în mod dialectic materia, el n-a înțeles-ca și ceilalalți materialiști de până atunci-că și societatea este un sistem cu o materialitate specifică ce are o istorie și legi obiective.
„Sistemul naturii” pornea de la științele pozitive pentru a construi o etică și constituia în același timp puntea de trecere la studiile morale și politice.
Continuând ideile din principala operă a lui d’Holbach, vor apare în 1772, la Londra „Bunul simț sau Idei naturale opuse ideilor supranaturale”, în 1773 „Sistemul social sau Principiile naturale ale moralei și politicii”, iar în 1776, la Amsterdam „Morala universală sau îndatoririle omului întemeiate pe natură”.[xiv]
Toate lucrările îl dovedesc nu doar unul dintre principalii materialiști ai secolului său, dar și un critic necruțător și radical al bisericii catolice, al societății feudale și al monarhiei absolute.
D’Holbach asociază biserica cu statul, ca profitând de limitele cunoașterii umane și astfel punând obstacole în calea progresului cunoașterii.[xv]
Lupta fără preget pentru emanciparea rațiunii umane de sub tutela bisericii catolice este o atestare a noilor relații sociale în dezvoltarea cărora biserica, aliată cu statul, reprezenta o piedică serioasă.
În această concepție materialistă-reprezentând o culme atinsă în gândirea umană pînă la Feurbach-d’Holbach își manifesta simpatia pentru om considerându-l capabil a acționa pentru realizarea fericirii sale.
De altfel întreaga sa filosofie, marcată de un antropocentrism specific, se raportează la experiența concretă, la puterea de pătrundere a gândirii umane, la datele științelor umane.
Întemeind științele naturii inductiv, continuă această construcție, de la domeniu la domeniu până la om, afirmând că „Omul este opera naturii, el exista în natură, este supus legilor ei și nu se poate dezbăra de ele nici chiar în gând”.[xvi]
Constatând că „morala popoarelor este cu totul trecută cu vederea” și „Aproape pretutindeni omul este un rob”,[xvii] propune înlocuirea virtuților bazate pe legăturile cu ființe supranaturale prin îndatoriri și drepturi morale întemeiate pe natura proprie a omului.
El identifică în reflecțiile sale filosofice finalități practice căci „Este clar că pentru d’Holbach doar virtuțile sociale merită efortul de a fi dobândite.”[xviii]
Consideră de asemenea că sistemul valorilor morale are determinări sociale, moravurile avîndu-și originea în contradicțiile de interese și de aceea „Virtutea nu este decât arta de a fi fericit de fericirea celorlalți”.[xix]
Mesajul generos al filosofiei sale depășește cu mult poziția sa politică, ce accepta ideea unor schimbări printr-o revoluție „de sus”, care să conducă la o monarhie constituțională, liberă de biserica catolică și la o deplină libertate a proprietății private .
„Deși oarecum ostil monarhiei vremii, d’Holbach nu e deloc un revoluționar căci așteaptă totul de la progresul rațiunii și al iluminismului.”[xx]
Rolul maselor est neglijat de el, chiar și ca beneficiare ale scrierilor sale, declarând că scrie pentru o elită capabilă să-și lepede prejudecățile și prin triumful rațiunii, prin răspândirea culturii, să elibereze omenirea de jugul feudalismului.
Dar această elită se dovedește incapabilă să-l înțeleagă, atitudinea sa dură aducându-i antipatii chiar în cercul iluminist, căci, la apariția „Sistemului naturii”, nu doar Frederic al Prusiei și Goethe, îl atacă, dar și Voltaire și Rousseau își exprimă rezerve față de tonul cărții, ce depășea limitele unor convenții respectate de ei.
Se ajunge chiar ca mai multe scrieri ale lui d’Holbach, cu caracter de luptă și de propagandă, să fie arse în piața publică prin hotărârea instituțiilor monarhice, iar în 1772 matematicianul german Holland publica „Reflecții filosofice asupra Sistemului naturii” în care-i ataca ideile.[xxi]
În pofida tuturor adversităților însă, d’Holbach își desăvârșește opera, dovedindu-se cea mai consecventă personalitate, alaturi de Diderot, care îl prețuia enorm mai ales pentru „Morala universală”.[xxii]
Și astfel, prin activitatea sa de ideolog al aripii radicale a burgheziei franceze revoluționare, duce până la capăt materialismul, rămânând fidel ideilor sale și celor care-l sprijiniseră: Diderot, Boulanger, Naigeon, Charles-François Dupuis, Sylvain Maréchal, Jerôme Lalande.
D’Holbach exemplifică deci, prin propria-i existență, concepția sa despre menirea unui filosof care: „Dacă a spus adevărul, apoi secolele viitoare îi vor binecuvânta straduințele; până atunci nu-i rămâne decât să se mulțumească cu gândul că a facut bine și să se mângâie cu aprobările tacite ale prietenilor adevărului, atât de puțin numeroși pe pământ”.[xxiii]
[i] Dan Bădărău, Din istoria filisofiei universale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p.68
[iv] Ioan C. Ivanciu, Filosofi francezi ai secolului luminilor, Editura Jus-R.B.A., București, 1997, p.392
[v]Dan Bădărău, op.cit., pp.68-69
[vii] Albert Bayet, François Albert, Les ecrivains politiques du XVIII siecle-Extraits, Librairie Armand Colin, Paris, 1904, p. 201
[viii]Dan Bădărău, op.cit., pp.80-91
[x] Holbach, Sistemul naturii sau despre legile lumii fizice și ale lumii morale, Editura Științifică, București, 1957, p.54
[xiv]Dan Bădărău, op.cit., pp.79-80
[xv] Ioan C. Ivanciu, op.cit, p.374
[xvi] Holbach, op.cit., p.47
[xviii] Albert Bayet, François Albert, loc.cit. p.220
[xix] Holbach, op.cit., p.279
[xx] Albert Bayet, François Albert, loc.cit. p.221
[xxi]Dan Bădărău, op.cit., p.80
[xxii]Dan Bădărău, op.cit.,p.84
|
Prima pagină
Prezentare
Educaţie