Cînd încerc să analizez elementele puterii naţiunii arabe, nu pot să nu dau atenţie celor trei surse care ies pregnant în evidenţă şi care trebuie luate în consideraţie mai presus de orice.

   Prima dintre acestea constă în faptul că suntem un grup de naţiuni învecinate adunate într-un întreg omogen prin toate legăturile morale şi materiale posibile care ar putea uni orice grup alcătuit din astfel de naţiuni. Mai mult încă, popoarele noastre posedă caracteristici, potenţialităţi şi o civilizaţie izvorîtă din principiile spirituale ale celor trei religii divine care nu pot nicicînd fi neglijate în încercarea de a construi o lume nouă, paşnică şi stabilă…

   A doua sursă este însăşi ţara noastră şi poziţia pe care o ocupă pe harta lumii- acea plasare strategică importantă care o face pe drept cuvînt punct de răspîntie a lumii, principal drum comercial şi cale de acces a armatelor ei.

   Mai rămâne a treia sursă- petrolul, care este considerat baza civilizaţiei materiale şi fără de care toate marile uzine ale lumii, toate mijloacele de transport terestre, maritime şi aeriene, toate armele de război ar fi doar fiare vechi…

   Dacă am reuşit să explic importanţa acestui element vital al puterii, şi  sper sincer că am reuşit, rezultă deci că suntem puternici- puternici nu datorită tăriei cu care ţipăm după ajutor, ci datorită stăpînirii noastre de sine, evaluării corecte (bazată pe cifre) a capacitaţii noastre de muncă, a acelor legaturi ce fac din patria noastră un tot integral şi indivizibil, care trebuie apărat ca atare, nu ca o unitate izolată. Doar atît am vrut să spun despre primul cerc- cercul arab, în interiorul căruia trebuie să ne învîrtim, să ne mişcam şi să acţionăm cu toată forţa.

   Cît despre cel de-al doilea cerc-cercul continentului african-... nu putem nicicum, chiar dacă am vrea, să stăm la o parte de lupta teribilă şi îngrozitoare  care răscoleşte inima acestui continent, luptă între cinci milioane de albi şi doua milioane de africani. Nu putem sta deoparte pentru un singur motiv foarte clar - noi înşine ne aflam în Africa.

   Cu siguranţă că popoarele Africii vor continua să privească la noi- noi care sîntem păzitorii porţii nordice a continetului, noi care formăm legătura între continent şi restul lumii. Desigur, nu putem nicicum să ne eschivăm de răspanderea de a contribui  din răsputeri la răspândirea lumii cunoaşterii şi civilizaţiei pîna în adîncurile pădurii virgine a continentului.

   Mai rămîne un alt motiv la fel de important: Nilul artera vitala a ţării noastre, izvorăşte din inima continentului. Şi înca un alt motiv: mult iubitul Sudan, ale cărui hotare se întind în adîncul continentului şi care este legat prin relaţii de vecinătate cu locuri sensibile din centrul continentului.

   Nu putem nega faptul că Africa este acum scena unor ciudate şi mişcatoare tulburări. Albii, care reprezintă mai multe naţiuni europene, încearcă din nou să schimbe harta continentului. Fără îndoială că nu putem în nici un fel să rămânem simpli spectatori, amăgindu-se cu ideea că nu ne privesc de loc aceste maşinaţii.

   Îunt-adevăr, voi continua să visez la ziua cînd voi putea vedea la Cairo un mare institut african care să caute să dezvăluie diferitele aspecte ale continentului şi să dea naştere în minţile noastre unei luminate conştiinţe africane, asociindu-se cu toţi cei care luptă în toate părţile lumii pentru progresul, prosperitatea şi bunăstarea popoarelor Africii.

   Mai rămîne cel de-al treilea cerc-cuprinzînd continentele şi oceanele-, cercul fraţilor noştri întru Islam, care, oriunde s-ar afla sub soare, înalţă aceleaşi  rugăciuni solemne pentru acelaşi kiblah (Alah).

   Credinţa mea în măreaţa eficacităţii pozitive care ar putea rezulta din strîngerea  legăturii islamice care-i uneşte pe toţi musulmanii a devenit mai puternică atunci cînd am însoţit o delegaţie egipteană în Arabia Saudită pentru a prezenta condoleanţe cu ocazia morţii marelui ei rege. Pe cînd şedeam în faţa Kaabei, gîndurile-mi zburau la toate colţurile lumii unde a pătruns Islamul şi mi-am dat seama de necesitate unei schimbări radicale a concepţei noastre despre pelerinaj. Şi mi-am zis atunci: Pelerinajul la Kaaba nu ar mai trebui imaginat ca un permis de trecere în paradis sau ca o încercare grosolană de a cumpăra iertarea păcatelor după o viaţă uşuratică.

   Pelerinajul ar trebui să aiba o putere politică potenţială. Presa mondială ar trebui să-şi alcătuiască ştirile nu făcînd descrieri pitoreşti ale ritualurilor pentru delectarea publicului, ci prezentînd pelerinajul ca o conferinţă politică periodică la care şefii tuturor statelor islamice-lideri de opinie, oameni de ştiinţă, industriaşi de vază, oameni de afaceri cunoscuţi- se adună în acest parlament islamic mondial pentru a trasa liniile de ansamblu ale politicii ţărilor lor şi  pentru a stabili principiile care să le asigure o colaborare strînsa pînă la următoarea lor întrunire.

    Ei se adună aici, credincioşi, dar puternici; lipsiţi de ambianţa puterii, dar activi şi plini de energie; supuşi voinţei divine, dar neînfrînţi în faţa greutăţilor şi neîndurători cu duşmanii.

   Ei se adună aici, ferm convinşi că în viaţa aceasta trebuie să ocupe şi ei un loc sub soare...

Leopold Sedar Senghor