De-a lungul istoriei părerile despre copii şi rolul lor în societate au variat enorm. Până în epoca modernă nu a existat conceptul de „drepturi ale copilului”, aceştia fiind trataţi la fel ca adulţii, muncind în aceleaşi condiţii şi uneori fiind chiar încadraţi ca soldaţi. Rolul copilului era mai degrabă de bun economic, interesul fiind ca fiecare familie să aibă cât mai mulţi copii, deci mai multe braţe de muncă.

Odată cu dezvoltarea industriei copiii erau preferaţi pentru angajare, dat fiind că nu puneau aceleaşi probleme ca adulţii, puteau fi uşor controlaţi şi manipulaţi.

În prezent se constată o revenire a cunatificării copilului din punct de vedere economic, nu atât ca sursă de venit cât mai ales ca povară economică pentru părinţi. Nu mai trăim întro societate medievală, unde cele necesare se obţin din munca pământului, iar societatea de consum în care trăim ne-a condiţionat să urmărim obţinerea unui anumit nivel de trai, să fim „liberi”, să nu acceptăm uşor responsabilităţi. În aceste condiţii, decizia de a avea un copil este una din cele mai dificile în zilele noastre.

Orice persoană cu un venit peste medie vede aducerea unui copil pe lume ca o reducere a nivelului de confort personal, a veniturilor şi mai ales a „libertăţii”. Din acest motiv mamele au copii la vârste tot mai înaintate sau decid să nu aibă copii deloc, dacă veniturile nu permit asigurarea pentru acesta a unui nivel decent de trai, a accesului la educaţie etc.

La polul opus se află persoanele cu venituri foarte mici, fără venituri şi cu un nivel redus de educaţie. Natalitatea în rândul acestei categorii este foarte ridicată, dar şi rata de abandon este foarte mare, din lipsa posibilităţilor materiale.

Datele statistice zugrăvesc un tablou sinistru: la o populaţie de aproximativ 22 milioane, în România se înregistrează 750000 de copii fără ambii părinţi, 350000 de copii care trăiesc în sărăcie lucie, 50000 de copii abandonaţi (din care 40000 la naştere), 23000 de copii instituţionalizaţi, 350000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate (din care 126000 cu ambii părinţi plecaţi). Dar aceste date sunt din 2006, de acum cinci ani, iar cifrele nu aveau cum să scadă, deci, din totalul copiilor, un procent imens este afectat de abandon într-o formă sau alta.

Cifrele nu pot spune drama mamei care este nevoită să-şi abandoneze copilul pentru că nu are cu ce-l hrăni, nici drama copilului care nu înţelege de ce părinţii au plecat la muncă în străinătate şi l-au lăsat singur. Aceşti copii traumatizaţi cu greu pot deveni cetăţeni productivi. Fără îndrumarea parentală de acasă, şcoala nu poate face mare lucru pentru ei şi astfel cad pradă tentaţiilor aflate la tot colţul: droguri, violenţă, prostituţie etc.

Deşi în vorbele politicienilor copii sunt mereu consideraţi resursa cea mai importantă a unei naţiuni, în fapte nu se vede nimic. Actualul sistem politic şi economic a dovedit că nu poate asigura cetăţenilor un trai decent şi o siguranţă a zilei de mâine, rolul său fiind mai mult de oprimare şi de sprijinire a celor bogaţi.

Pentru a asigura viitorul copiilor trebuie acţionat ACUM, trebuie luate măsuri concrete care să dea rezultate vizibile pe termen scurt, nu mai trebuie să acceptăm promisiunea unui viitor luminos, asigurat bineînţeles numai dacă politicianul X este la putere.