Mai este ziua de 23 august 1944 una încărcată de semnificaţii istorice? Ne mai face pe noi, românii, evocarea evenimentelor petrecute atunci să vibrăm cu gândul la prezentul şi îndeosebi la viitorul mai apropiat sau mai depărtat al societăţii noastre? Iată doar câteva din întrebările care nu trebuie să ne lase indiferenţi.

Ce ne spune o istorie obiectivă reconstruită cu privire la evenimentele de la 23 august 1944? O asemenea istorie ne trimite, înainte de toate, la fapte şi procese istorice premergătoare care ar avea ca un prim „punct” de referinţă tot o zi de 23 august, dar a anului 1939. în acea zi, între zidurile maiestuoase ale Kremlinului, inima politică a fostei URSS, se încheiau în miez de noapte convorbirile, evident secrete, dintre ministrul de externe al Germaniei naziste Joachim von Ribbentrop şi cel al fostei URSS de atunci Viaceslav Molotov. Iar în prezenţa lui I. V. Stalin, liderul PCUS şi al statului sovietic, erau semnate mai multe documente printre care un tratat de neagresiune între cele două puteri prin care părţile semnatare se obligau să nu se stânjenească militar în cazul unui conflict european considerat mai ales de partea germană ca inevitabil după ce, vă reamintim, până la acea dată cel de al Treilea Reich ocupase Austria la începutul anului 1938, aşa numitul Anschluss; cu acordul Franţei şi Marii Britanii, susţinută şi de Italia fascistă, Germania nazistă ocupase mai întâi o parte a Cehoslovaciei numită zona sudetă locuită în bună măsură de o minoritate naţională germană,  iar în martie 1939 întreaga Cehoslovacie, fără ca Anglia, Franţa să facă ceva.

Astfel încurajat, Adolf Hitler a deschis aşa numita problemă a Danzigului (Gdansk), port polonez la Marea Baltică la care Germania avea acces printr-un coridor, dar dorea să-l incorporeze în graniţele ei. Cum puterea poloneză nu ceda şi nici nu avea de gând să cedeze de bună voie şi existau toate premisele ca, în caz de război, Polonia să se bucure, cu siguranţă, de sprijinul militar al Angliei şi Franţei, Berlinul a ţinut să-şi asigure „spatele” înţelegându-se cu Moscova.
O săptămână mai târziu, Germania nazistă ataca Polonia (1 septembrie 1939), iar trupele sovietice intrau şi ele în acţiune pe 17 septembrie, ocupând partea răsăriteană a statului polonez. Anglia şi Franţa au declarat război Germaniei, dar fără prea multă convingere. Iar când Franţa a fost nevoită să capituleze (22 iunie 1940), iar Anglia să-şi retragă trupele de pe continent, rămânând singură în confruntarea cu Germania şi Italia, Moscova a cerut guvernului român să-i cedeze nu numai Basarabia, ci şi Bucovina de Nord, având convingerea că, rămasă fără „marii săi aliaţi”, Franţa şi Anglia, care, printr-un tratat de alianţă se obligau să acţioneze împreună contra unei terţe părţi, guvernul român ar fi cedat, fiind, practic, în imposibilitatea de a rezista într-o confruntare militară cu fosta URSS.Regimul dictaturii regale, instituit în februarie 1938, a cedat Basarabia şi Bucovina de Nord, a cedat, sub presiunea forţei, Transilvania de Nord (43.000 km) în urma cunoscutului dictat de la Viena, iar pe 7 septembrie şi Cadrilaterul.

Ajungînd într-o criză politică fără ieşire, autoritarul rege Carol al II lea a renunţat la tron sub presiunea tuturor forţelor politice existente, fie şi în stare de ilegalitate (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Garda de Fier, condusă de Horia Sima, dar şi Partidul Social- Democrat, condus de Constantin Titel Petrescu, şi, bineînţeles, Partidul Comunist care fusese scos în afara legii încă din 1924). Cu menţiunea că, sub presiunile Berlinului, Gărzii de Fier i se permisese să revină în legalitate, ba chiar a fost inclusă în Guvernul Giugurtu format la începutul lunii iulie 1940. E drept că, pe fondul evenimentelor, îndeosebi pierderea Transilvaniei de Nord, Garda de Fier a ieşit de la guvernare vrând să acapareze puterea în integralitatea ei. Aşa s-a ajuns la regimul dictaturii legionare, dar cu generalul Ion Antonescu în calitate de prim ministru. Acesta fusese chemat de Carol al II lea, ca o ultimă speranţă în depăşirea crizei politice, dar care s-a comportat ca adversar al regelui cerându-i să abdice, ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa zilei de 6 septembrie. În schimb, Ion Antonescu a acceptat să-l recunoască pe Mihai I ca rege, cu atribuţii sensibil diminuate.

Regimul dictaturii legionare a adus repede România „pe marginea prăpastiei”. Garda de Fier a încercat să-l înlăture pe Ion Antonescu, dar rebeliunea la care a recurs (22-23 ianuarie 1941) a fost înfrântă, Ion Antonescu bucurându-se de sprijinul lui Hitler şi s-a ajuns la un regim de dictatură militară. Între timp, România, prin Ion Antonescu, a ajuns în alianţa cu Germania şi Italia, o dată cu semnarea Tratatului Anticomintern (23 noiembrie 1940), iar trupe germane fuseseră stabilite în România în virtutea unei solicitări formulate de regele Carol al II lea în iulie 1940. Alături de Germania hitleristă, România a intrat în război la 22 iunie 1941 cu scopul declarat de a readuce în graniţele naţionale Basarabia şi Bucovina de Nord, Antonescu sperând să elibereze şi Transilvania de Nord, dar... mai tîrziu şi cu ajutorul lui Hitler.

În desfăşurarea războiului, România a ajuns în postura de inamic cu Marea Britanie, apoi şi cu SUA după intrarea acestora în război. Când războiul a devenit, ca derulare a ostilităţilor militare, favorabil Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie, URSS), guvernul României, a căutat o ieşire din alianţa cu Germania, s-au purtat negocieri cu reprezentanţii marilor aliaţi, îndeosebi la Stockholm, Ancara şi Cairo. Paralel sau chiar cu acordul guvernului, opoziţia, mai ales prin Iuliu Maniu, a urmărit, pe căi diplomatice, să obţină acordul şi sprijinul militar al Angliei şi SUA pentru ieşirea din război, din alianţa cu Germania şi asta încă din 1943. Când frontul de răsărit a ajuns pe teritoriul României (sfârşitul lunii martie- începutul lunii aprilie 1944), iniţiativele politico- diplomatice s-au intensificat, dar anglo- americanii au refuzat să mai negocieze cu emisarii români (oficiali sau ai opoziţiei), singurul interlocutor devenind partea sovietică. Aceasta din urmă era dispusă să acorde armistiţiul, dar în condiţiile dorite de ea, partea română să fie de acord, în primul rând, ca Basarabia şi Bucovina de Nord să rămână în graniţele ei. O clauză cu care nici Antonescu, nici Maniu nu puteau fi acord.

În această situaţie, Iuliu Maniu şi Constantin Brătianu au acceptat dialogul politic cu reprezentanţii Partidului Comunist, aliaţi în Frontul Unic Muncitoresc cu social- democraţii, sperând că, prin Partidul Comunist, se putea dialoga diplomatic cu Moscova. Aşa s-a ajuns la realizarea Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD, PCR) şi la o serie întreagă de acţiuni menite a conduce la înlăturarea prin forţă a guvernului antonescian şi la negocieri pentru obţinerea unui armistiţiu cu clauze neîmpovărătoare. Pe parcursul evenimentelor, multe dintre punctele de vedere ale comuniştilor, exprimate mai ales prin Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, au fost acceptate de liderii ţărănişti şi liberali. În negocieri au fost atraşi şi reprezentanţii Palatului regal speculându-se tactic nemulţumirile acestora, ale regelui Mihai întâi de toate. Iar în condiţiile reluării ofensivei sovietice pe frontul din Moldova, strategic Palatul regal a devenit centrul acţiunilor complotiste. S-a speculat una dintre foarte puţinele atribuţii rezervate legal regelui, în contextul evenimentelor din septembrie 1940, aceea că regele păstrază dreptul de a-l numi pe primul ministru, implicit de a-i retrage mandatul. 

În virtutea acestei atribuţii regale, Ion Antonescu a fost insistent chemat la Palat pentru a informa despre inevitabila acţiune a armistiţiului cu Aliaţii. Complotul era pregătit. Din ordinul regelui, mareşalul a fost arestat. Au fost arestaţi şi alţi demnitari: Mihai Antonescu, ministrul de război, ministrul de interne etc. Seara, la orele 22, regele a citit o Proclamaţie către ţară anunţând ieşirea ţării din război şi alăturarea ei la coaliţia Naţiunilor Unite. S-a format un nou guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Către miezul nopţii, după vizita la Palatul regal a şefului Legaţiei germane la Bucureşti, baronul Manfred (von) Killinger, forţele militare germane, aviaţia îndeosebi, au încercat să înăbuşe lovitura de stat, să-l reinstaleze pe Antonescu. Armata română a acţionat, însă, eficient şi a asigurat victoria noului regim.

Evenimentele de la Bucureşti din după amiaza şi  seara zilei de 23 august au comportat un evantai mai larg de semnificaţii într-adevăr istorice. Asumându-şi sarcina înlăturării guvernului antonescian, forţele coalizate în BND au vizat atingerea cu adevărat a unui obiectiv naţional semnificativ, aşa cum era, atunci, imperativul evitării unui dezastru de proporţii, dacă s-ar fi mers pe linia rezistenţei în faţa înaintării militare sovietice. Victoria unei asemenea iniţiative a fost posibilă prin conjugarea eforturilor unei cât mai largi coaliţii de forţe politice, peste diferenţele de ordin ideologic. Şi peste timp reuşita din 23 august, ca fruct al iniţiativei BND, este o probă elocventă.Uitatea forţelor politice de opoziţie s-a putut afirma, o anumită perioadă de timp, în susţinerea frontului antihitlerist şi antihortyst şi a avut ca rezultat eliberarea ţării, îndeosebi a Transilvaniei de Nord, recunoscută ca parte integrantă a ţării, nu numai prin jertfele de pe front, dar şi prin compromisuri politice. Unul dintre ele a fost acceptarea coaliţiei impuse de Moscova, de a se constitui un guvern convenabil ei, aşa cum a fost Guvernul Petru Groza, instalat pe 6 martie 1945.

Factorul extern, nu o dată, în istoria popoarelor mici şi mijlocii are o pondere deosebită şi de aceasta forţele politice trebuiau să aibă abilitatea necesară în a-i diminua intervenţia pentru a salva cât mai mult posibil din ceea ce este interes naţional. Din acest punct de vedere, la 23 august 1944, forţele politice au încercat să salveze cât mai mult posibil din ceea ce erau exigenţe ale intereselor naţionale.
Din păcate, şi-au făcut simţită prezenţa şi dimensiunile politice: finalmente Guvernul şi Opoziţia  n-au mai acţionat împreună, fractura a fost de neevitat şi preţul plătit pe măsură.
România a plătit din greu nerecunoaşterea eforturilor ei de după 23 august 1944, fiind obligată la despăgubiri de război foarte grele.