Globalizarea, o realitate complexă

Elogiat de sistemul instituţiilor naţionale şi internaţionale care controlează lumea, dar mai ales impus de realitate, procesul globalizării este complex şi implică multiple dimensiuni ale realităţii contemporane, fiind perceput în special prin dimensiunea sa politico-strategică.

Analiştii politici ca şi opinia publică par mai sensibili la modificările de pe harta politică a lumii – sesizate mai uşor şi mai rapid. Dimensiunea economică şi socială în cadrul acestui proces complex, este abordată de obicei indirect şi în general în mediile de specialitate, mai puţin în mediile care se adresează publicului larg. Ba chiar în rîndul publicului larg, în special în ţările est-europene, globalizarea mai este percepută ca un fenomen de depăşire a actualului stadiu de dezvoltare socială şi tehnologică. Emană astfel un parfum de armonie prin desfiinţarea frontierelor, prin fraternitatea oamenilor, planeta fiind concepută ca un sat al lumii.

În mare masură globalizarea are această valenţă de zdrobire a barierelor naţionale, pentru a crea structuri tehnologice, economice, politice şi sociale similare celor din ţările dezvoltate. De aici şi obiectivitatea sa, devenită inevitabilă în dezvoltarea societăţii, în succesiunea istorică a modurilor de producţie.

Există însă în acest proces şi o specificitate, ce defineşte esenţa şi caracterul său, materializată ca determinare a unor raporturi interstatale, dar şi a raporturilor între structurile sociale proprii ale diferitelor ţări, reconfigurînd aceste din urmă structuri şi raporturile dintre ele.

 Între mai multe încercări de definire a fenomenului, una dintre cele mai potrivite ni se pare cea care afirmă că: „Este un proces economic cu susţinere politică, militară şi culturală. Este un nou stadiu al fazei neoliberale de acumulare a capitalului cu începuturile la jumatatea anilor 70’- cu ceea ce este cunoscut drept „ consensul Washington”[1].

 De altfel unii autori şi în acelaşi timp actori importanţi ai acestui proces, accentuează determinismul de natură economică, astfel  că G. Soros defineşte globalizarea  ca „ mişcare liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescîndă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale”[2].

Această formulare generală necesită explicarea sensului în care acţionază capitalul în spaţiul internaţional. Or, această acţiune este deja fără echivoc definită: „ Clericalismul economic actual propovăduieşte nonintervenţionismul statal , stabilitatea preţurilor, stăpînirea deficitelor, îndatorarea zero, reducerea impozitelor, privatizarea activelor şi alte măsuri atît de vizibile şi în reţetarul prescris erga omnes de către FMI”[3].

 Desigur abordarea spaţiului economic, ca element primordial, nu va anula celelalte dimensiuni ale globalizării, dimpotrivă. Raporturile economice de tip centru-periferie conduc la transferul de sisteme şi instituţii ale ţărilor cu posibilităţi economice superioare, către restul ţărilor lumii. De asemenea în abordarea acestei teme trebuie să precizăm că principalul actor al mondializării sunt S.U.A., dar U.E. ca şi Japonia nu pot fi neglijate.

Capitalul în acţiune: de la producţie la speculaţie

Pornind de la constatările anterioare trebuie să precizăm că esenţa procesului complex al mondializării are ca bază piaţa mondială. Aceasta nu mai este desemnată ca o sumă a pieţelor naţionale, ci ca o puternică forţă internaţională dezvoltată prin diviziunea internaţională a muncii. Dar în acelaşi timp se impune remarca imediată că, în actuala economie mondială, acţiunea capitalului capătă forme noi  „eliberîndu-se”, în mişcarea sa generatoare de profit – în care antrenează forţa de muncă – de elementul principal al producţiei-munca- încît: „Munca nu mai reprezintă ... principalul factor de producţie, esenţa avuţiei. Deşi produs al muncii, al acumulărilor acesteia, capitalul tinde să i se substituie”[4].

Desigur afirmăm încă de la început că această substituire se manifestă în anumite etape ale mişcării capitalurilor şi că ea duce la consecinţe negative asupra propriei dezvoltări a capitalului. În dinamica fenomenului menţionat, constatăm că un rol determinant îl au structurile financiare, pe acest teren dezvoltîndu-se în principal caracteristicile procesului de globalizare. Procesul, conturat încă de la sfîrşitul secolului al XIX- lea, de înlocuire a circulaţiei mărfurilor cu circulaţia capitalurilor, a atins dimensiuni impresionante şi a căpătat forme din ce în ce mai complexe. În opoziţie cu tendinţele din domeniul investiţiilor financiare, în domeniul investiţiilor productive se conturează o scădere continuă. În ultimii zece ani se înregistrează scăderi ale capitalului reinvestit din PIB, de 1% în SUA, 4% în Japonia şi Franţa, de 6% în Suedia[5]. Tendinţele de stagnare a investiţiilor productive sunt identificate şi pentru alte ţări ale lumii, în afara OCDE, în special cele din Asia de Sud-Est, Brazilia, Venezuela sau Africa de Sud. Urmărind  cifrele constatăm că aceste tendinţe sunt susţinute de datele ultimului deceniu. Capitalizarea bursieră a cunoscut o creştere nemăsurată, ea atinsese - în 1996- pe primele 10 locuri bursiere, o creştere, de 2118 mld dolari pe an, adică 12, 8%, în vreme ce creşterea PIB atingea doar 2,8 % pe ansamblul celor 29 ţări membre ale OCDE[6]. Este semnificativ că indicele Dow Jones- care măsoară evoluţia valorilor la bursa din New York- în 1972, la 75 de ani de la apariţie a atins 1000 de puncte, pentru ca apoi, în următorii 25 de ani, acest indice să ajungă la 10 000[7].

Avem deci în economia mondială supremaţia pieţei financiare, desemnată de mai mulţi autori ca fiind în coordonatele sale esenţiale:

• locul unde se schimbă, se apreciază şi se devalorizează acţiunile întreprinderilor
• locul de schimb, apreciindu-se şi devalorizîndu-se produsele financiare, valori complementare producţiei întreprindelor
• locul unde se schimbă diferite monede, în evidentă legătură cu producţia în diferite ţări
• marile instituţii financiare care derulează activităţi complexe dar care sunt toate legate de realitatea economică şi de activităţile de producţie

O dimensiune preocupantă ce accentuează efectele „corozive” ale acţiunilor financiare- inducînd efecte de instabilitate şi criză în producţia economică – o reprezintă dezvoltarea comerţului cu derivate. Este vorba de tranzacţii monetare, în care prognoza are un rol important, marcînd  puternic caracterul speculativ şi factorii de risc al acestora. Piaţa produselor derivate este impresionantă căci depăşise deja la începutul deceniului trecut 25.500 miliarde dolari, ajungîndu-se ca datorită acestor activităţi, din 1.500 mld dolari aflate zilnic în circulaţie, mai puţin de 50 să reprezinte schimburi de bunuri şi servicii, restul fiind doar rezultatul tranzacţiilor financiare[8]. După datele Bundensbank aceste produse financiare atingeau, încă din 1994, în Germania, 90% din volumul global al tuturor băncilor germane[9]. Nu ne propunem să dezvoltăm un comentariu mai amplu asupra acestei componente deosebite a pieţei financiare, dar trebuie să menţionăm că dezvoltarea comerţului cu derivate a multiplicat riscurile tranzacţiilor monetare şi a distrus sistemul de siguranţă în acest domeniu.[10]

Investiţii străine şi integrare: consecinţe contradictorii

Orice abordare privind economia mondială porneşte de la recunoaşterea rolului marilor puteri în direcţionarea evoluţiei economice. Prin multiple mecanisme şi nu doar economice, ţările dezvoltate impun raporturile economice internaţionale ca şi dinamica şi caracterul economiei mondiale. Dar între ţările ce exercită dominaţia economică, SUA au un rol covîrşitor incit : „ Tote economiile lumii gravitează ca nişte sateliţi în jurul economiei americane”.[11]

În această economie dominată de tranzacţiile financiare S.U.A rămîn cel mai mare exportator de capital cu 18,4% din investiţiile străine directe, în 2001[12].

Urmărind investiţiile, ca reper al dezvoltării economice, observăm că tendinţa de dezvoltare economică se concentrează în domeniul productiv pe investiţii străine directe, prin care multinaţionalele creează filiale sau întreprinderi mixte. Creşterea acestui tip de investiţii a fost superioară creşterii totale a investiţiilor cu 22%, atingînd cifra de 350 mld dolari anual[13].

În acelaşi timp însă, drept beneficiare ale acestor investiţii statisticile ne arată că au fost ţările industrializate, reprezentînd 81% din ţările unde s-au realizat astfel de investiţii, S.U.A. deţinînd o pondere de 29%, China de 8%, Singapore, Malaesia şi Hong-Kong 5,5%, tot atît cît şi Brazilia, Mexic şi Argentina[14]. Conform CNU-CED ( Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare ) primele 10 ţări beneficiare primeau 70% din totalul investiţiilor străine, din care SUA 60 mld dolari, China 34 mld dolari în vreme ce alte 100 ţări aveau doar 1%.[15]

Tendinţele favorizante pentru ţările dezvoltate, sunt legate şi de alte aspecte ale relaţiilor economice internaţionale.

Pentru dezvoltarea economică a ţărilor mici şi mijlocii acordurile comerciale cu marile puteri devin adevărate capcane cum ar fi: „ Supremaţia sistemului financiar american, a dolarului, care continuă să asigure finanţarea cvasinelimitată a deficitelor americane prin capitaluri străine şi crearea unei vaste zone de liber schimb reunind cele două Americi, de la Arctica pană la capul Horn şi incluzînd 36 de ţari, 800 milioane consumatori depăşind cu mult UE largită şi dispunînd astfel de capacitatea de a dicta şi mîine regulile comerţului internaţional”[16].

 Cifrele ilustrează foarte bine consecinţele actualului sistem de relaţii comerciale. În ultimii 20 de ani preţul la produsele agricole tropicale a scăzut cu 50% până la 86%,  în special la cafea şi cacao. Conform datelor publicate de Oxfam, numai multinaţionalele gigant, Kraft, Nestle, Sara Lee şi Procter and Gamble, au realizat 75% din totalul vînzărilor de cafea în lume. Începînd din 1997 preţul acordat producătorilor a scăzut cu circa 50%.[17]

Iar în privinţa activităţilor speculative – ce domină tranzacţiile financiare- aceste ţări sunt şi mai vulnerabile: „ Managerii unor asemenea investiţii ( speculative n.n.) vor argumenta că ei nu fac altceva decît să exploateze slăbiciunile pieţei făra a le provoca...... Ţările mici şi de dimensiuni mijlocii se gasesc lipsite de apărare în faţa unor operaţiuni  desfăşurate la scara sistemului financiar global”[18].

Astfel de elemente în relaţiile internaţionale provoacă abordări critice faţă de actualele forme de cooperare economică internaţională şi din păcate analiza realităţiilor din anii trecuţi, dar şi a celor actuale şi mai ales tendinţele de viitor îndreptăţesc aceste critici. Ele conduc unii autori la concluzii tranşante ce pun sub semnul întrebării întreaga pledoarie a susţinătorilor actualului sistem economic mondial: „ ... Integrarea neprotejată a unor ţari în curs de dezvoltare, ... în zonele comerţului liber ale ţărilor puternic industrializate aduce mai multe pagube decît foloase”[19].

Condiţionări şi consecinţe politice ale globalizării

Globalizarea, prin întrepătrunderea cu sistemul instituţiilor politice, determină o nouă funcţionare a sistemului democratic. Fenomenul vizează atît relaţiile interstatale, cît şi relaţiile în cadrul sistemului politic al unui stat.

Una dintre dogmele globalizării este ”dereglementarea”, şi aceasta, deşi vizează prioritar raporturile sociale în general şi raporturile de muncă în special, ţinteşte către toate componentele unei structuri statale, punînd în discuţie întregul sistem de acte normative. În acest sens autorii au remarcat că în fapt: „ Contractele private,  de multe ori eludînd legea, se substituie tot mai mult reglementărilor publice”[20].

Pe cîtă vreme spaţiul public are în vedere finalităţi sociale, domeniul privat angajează raspunderi individuale şi în acest caz,  generează raporturi inegale între contractanţi cu ponderi diferite în sistemul economic. Căci atunci cînd contractele substituie legea, forţa economică a uneia dintre cele două părţi îi permite sa-şi promoveze interesele, în dauna celeilalte.

Democraţia permite indivizilor, doar pentru faptul că sunt cetăţenii unei ţări, să participe în mod egal- cel puţin teoretic- la deciziile politice.

Şi acest sistem are acelaşi înţeles şi în relaţiile internaţionale, prin reglementările dreptului internaţional. Or, la nivel naţional cît şi internaţional, sistemul democratic- al drepturilor egale pentru toţi- este înlocuit de sistemul plutocratic- al puterii celor bogaţi.Voinţa autorităţilor naţionale, mai mult sau mai puţin legitimată prin votul poporului, este anulată de acţiunea forţelor internaţionale: „Schimbarile masive care au loc în structurile şi procedurile celor mai multe societăţi care participă la globalizare sunt puternic încurajate – frecvent impuse în schimbul acordării asistenţei- de autorităţile guvernamentale ale Statelor Unite, precum şi de principalele instituţii financiare şi economice internaţionale”[21]. Se ajunge la situaţii în care structurile naţionale/locale capătă un rol decorativ încît:„ ... globalizarea-aşa inevitabilă cum este- are potenţialul de a da naştere unui sentiment chinuitor de neputinţă pe măsură ce hotărîrile care afectează viaţa a milioane de oameni scapă de sub controlul politic-local”[22].

Desigur fenomenul presupune intervenţia structurilor statale ale marilor puteri, dar din ce în ce mai mult efecte similare sunt obţinute prin acţiunea directă a marilor companii: „Cu cît statele devin mai dependente de bunăvoinţa investitorilor cu atît mai mult ele trebuie sa favorizeze fără nici un scrupul o minoritete oricum privilegiată : posesorii de active băneşti”[23]. Acest fenomen capătă amprenta fatalităţii fiind- şi din această cauză- chiar agreat şi nu doar acceptat în actuala economie mondială. S-a ajuns în situaţia în care „ cantitatea de bani aflată în circulaţie, în sistemul financiar internaţional este într-adevăr enormă încît guvernele par neputincioase pentru a-i rezista. Ele ar putea încerca mai lesne să suprime legea gravitaţiei”.[24]

Dominaţia marelui capital devine criză dar şi efect al erodării valorilor democratice. Semnalul de alarmă l-au lansat mai mulţi analişti constatînd că:„ Democraţia, care este deja limitată la punctul de vedere al organizaţiilor politice parlamentare, este din ce în ce mai mult diminuată căci autorităţile politice constituite ca urmare a votului popular, îşi văd redusă puterea  de  a adopta decizii, în special în sfera economicului”[25].

 De altfel starea de instabilitate în care se găseşte forţa de muncă- desi  bogăţia creste in lume- face ca fără a mai aborda funcţionalitatea instituţiilor, să constatăm restrîngerea democraţiei chiar din condiţiile de existenţă ele cetăţenilor: „Numai oamenii care au o locuinţă şi un loc de muncă sigur  şi au astfel un viitor material, sunt cetăţeni care îşi asumă democraţia şi o fac vie. Simplul adevăr este acesta : fără siguranţă materială nu poate exista nici libertate politică”[26].

Consecinţe sociale ale globalizării

Vizibile mai ales în ţările mai puţin dezvoltate- aceasta şi datorită sesizării unor inechităţi în raporturile interstatale- consecinţele sociale nu sunt de neglijat nici în ţările dezvoltate.

Baza acestora o constituie desigur tot consecinţele de natură economică ale globalizării, care se propagă chiar şi în spaţiile care le-au generat.Un  exemplu în acest sens îl  constituie S.U.A al căror deficit, fără creditele externe, a atins în decembrie 2001 cifra de 2.300 miliarde de dolari[27].

 Principala direcţie vizată de promotorii globalizării este de „remodelarea” pieţei de muncă, ei susţinînd că :„ Piaţa forţei de muncă este prea rigidă; ea trebuie să devină mai flexibilă. Adică mai maleabilă şi docilă, lesne de modelat şi ascultătoare, indiferent la ce metamorfoze ar fi supusă”[28]. Acest concept vizează inclusiv ţările dezvoltate, încît reducerea locurilor de muncă s-a amplificat afectînd chiar unele sectoare economice de servicii ca băncile şi asigurările, rata şomajului cunoscînd în mai puţin de un deceniu creşteri de 2% în Franţa şi Germania[29], în ţările industrializate, şomajul atingînd 35 mil. iar în ţările UE aproape 20 mil.[30] salariaţi. După unii analişti:„ La nivelul OECD rata medie a şomajului este de aproximativ 7%, în mod real  însă, fiind mai mare, prin  adăugarea celor  care nu au avut niciodată un loc de muncă, a celor care au renunţat sa-l mai caute, a pensionarilor ,,involuntari” şi a tuturor celor care nu  apar pe listele oficiale”[31].

 Pentru ţările în curs de dezvoltare,  efectele sunt tot negative-scăderea bunăstării-chiar dacă uneori se manifestă în alte forme, creînd iluzia binelui. Investiţiile străine directe fac să crească uneori gradul ocupării forţei de muncă în unele ţări mai puţin dezvoltate. Dar  în aceste regiuni, progresul şi bunăstarea înregistrează creşteri mai mici decît scăderea de bunăstare din ţările dezvoltate, datorită costului redus al forţei de muncă.

 In Mexic, unde exporturile sunt 80% destinate SUA, a fost o creştere de 74% dar consumul privat a crescut doar cu 1,6 % la o creştere a populaţiei cu 5 %[32].

Se remarcă faptul că în ţările bogate produsele exportate înglobează mai puţină mînă de lucru şi mai multă tehnologie şi productivitate, invers ca în ţările cu salarii mici.

Urmărind lipsa unor consecinţe, general pozitive, pentru societăţile dezvoltate, a dominaţiei lor economice, putem menţiona şi risipirea bogăţiilor acumulate în direcţii total nocive, cum ar fii înarmarea. La începutul sec.XXI cheltuielile militare americane reprezentau 40% din totalul cheltuielilor militare mondiale încît bugetul militar al S.U.A fiind mai mare decît suma bugetelor militare ale principalelor 15 ţari industrializate incluzînd China, Japonia, Rusia, Europa[33].

Personalităţi ale vieţii economice şi politice, implicate în politica unor ţări beneficiare de pe urma procesului globalizării, ajung la concluzii critice privind globalizarea, aşa cum face Stiglitz care consideră că: „ în forma actuală, globalizarea înregistreaza efecte mai curînd negative  traduse prin întreruperi ale creşterii economice şi accentuarea nedreptăţilor sociale în principal”[34].  

  La concluzii similare ajung şi alţi analişti chiar dacă uneori afirmaţiile lor sunt evazive sau parţiale: „ Pentru a ajunge la competitivitatea globală, liderii politici din ţările în curs de dezvoltare sunt obligaţi sa-şi restructureze capitalul politic  restructurînd economiile....Aceste măsuri implică dislocări masive şi şomaj (să sperăm temporar) pentru salvarea unor beneficii pe termen lung, imposibil de demonstrat la momentul în care sunt cerute sacrificiile ...[35]

Finalitati ale globalizarii

Globalizarea naşte semne de întrebare, chiar asupra conceptului de progres în conexiune cu dezvoltarea tehnologică: „ Globalizarea a însemnat  pentru cei foarte bogaţi mai multe ocazii de a face bani şi mult mai rapid. Acele persoane au utilizat tehnologia de ultimă oră .... pentru a specula cu mai multă eficienţă. Din păcate tehnologia nu are nici un efect asupra vieţii celor săraci. De fapt, globalizarea este un paradox: extrem de avantajoasă pentru cei puţini, ea marginalizează sau exclude două treimi din populaţia lumii”[36].

Se degajă concluzia că principala schimbare, datorată globalizării, devine nu dezvoltarea ci polarizarea societăţilor contemporane: „.. Europa şi Japonia, China şi India   se scindează într-o minoritate de cîştigători şi o majoritate de perdanţi.Pentru sute de milioane de oameni un lucru este clar : nu există un progres globalizat”[37].

S-a ajuns la situaţia în care 358 de miliardari deţin atata bogăţie cît 2,5 miliarde  de oameni, aproape jumătate din populaţia lumii[38].

Cele cîteva aspecte prezentate anterior conduc spre o posibilă redefinire a procesului de globalizare ca fiind de fapt o :„ Competiţie mondială urmărind cea mai mare eficienţa şi cele mai mici salarii”[39].

Iar în aceste condiţii procesul „ global” devine un proces  „partial” - ca efecte pozitive - ce vizează doar marele capital, în defavoarea celorlalte componente ale sistemului economic şi social. 

Silviu Şomîcu