Se tot vorbeşte, de o vreme încoace, despre limba de lemn. Am căutat şi eu pe internet şi am găsit o mulţime de articole. În 2008 a apărut chiar şi o carte, „Dicţionarul limbii române de lemn”, Aurel Sasu, Ed.Paralela 45, şi există şi o alta, „Aşchii dintr-o limbă de lemn”, a lui Radu Paraschivescu.

Se pare că limba de lemn a fost studiată de autori de seamă, cum ar fi Umberto Eco, Lucien Sfez, Louis Martinez, Groppo, în timp ce binecunoscutul Orwel vorbea încă de prin anii 80  de „newspeak”.

Dar înţelesul dat acestei „limbi de lemn”  nu e nici pe departe foarte clar.

Pe de o parte se vorbeşte cu insistenţă, inclusiv în Wikipedia românească, despre „limbajul utilizat de oficialităţile regimurilor comuniste”, ori de o „limbă inventată (!?) de activiştii de partid pentru comunicate de presă sau pentru discursuri oficiale”, lucru evident imposibil şi absurd.

O astfel de propagandă procapitalistă, împotriva tuturor valorilor stângii  politice în general, s-a dezlănţuit după 1989, atingând forme paroxistice şi ducând treptat la  împingerea întregii ţări, a opiniei publice şi chiar a poziţiei partidelor politice tot mai la dreapta ideologică. Tot mai multe  lucruri, drepturi ale clasei muncitoare, ale majorităţii poporului sunt răpite în beneficiul patronatului şi paguba celor mulţi. Noul cod al muncii ori recentul proiect  al legii unice a salarizării sunt exemple clare în acest domeniu, ce nemulţumesc sindicatele, fiind în schimb pe placul patronatului, care-şi sporeşte drepturile şi îngrădeşte şi mai mult pe cei fără averi.

Al doilea sens al limbii de lemn, folosit implicit, e cel al unui limbaj de specialitate, propriu fiecărui  domeniu, utilizat de „toţi specialiştii” – medici, jurişti, militari, preoţi, magistraţi, chimişti ş.a, ca un jargon de specialitate, ce trebuie însă descifrat, înţeles. Cu o asemenea abordare ne apropiem mai mult de realitate. Într-adevăr, fiecare domeniu de activitate, fiecare ştiinţă are propriile sale noţiuni, propria sa formă de exprimare, care trebuie învăţată, înţeleasă, „tradusă” în limbajul cotidian, cel al culturii generale medii la un moment dat. Dar, asta implică o formă de cunoaştere. O învăţare, familiarizarea cu un anumit domeniu. Un exemplu la îndemână ar fi  limbajul medical, de care ne ciocnim toţi, şi pe care suntem nevoiţi să-l descifrăm, inclusiv citind multe articole cu conţinut medical de prin ziare şi reviste. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte domenii. Dacă ai un proces la tribunal eşti nevoit să apelezi la termeni juridici, dacă în schimb ai de-a face cu poliţia foloseşti alţi termeni, o altă exprimare. În domeniul circulaţiei de ex., limbajul de specialitate şi cel cotidian se află mult mai aproape, dar sensurile nu sunt însă identice, ca în următorul ex.: un pieton a traversat ori s-a angajat în traversare, cea din urmă fiind o exprimare mult mai clară  a intenţiei respectivului, decizia lui, care s-a dovedit greşită la un moment dat. Ori, putem lua limba de lemn a prezentatorilor: vocea de peste ani  de ex.  nu-i egală ca exprimare şi ca valoare emoţională cu a murit demult.

Limba este un instrument extrem de bogat, nuanţat şi manevrabil, ce trebuie folosit cu toate nuanţele lui, iar nu într-un mod simplist şi identic în toate împrejurările.

La fel se întâmplă şi în ştiinţele sociale, de care omul cotidian se simte mai aproape şi crede (!) că e la el acasă. Ca şi în celelalte specialităţi, lucrurile nu stau chiar aşa. Cineva zice că noţiuni ca lupta de clasă, dictatura proletariatului, imperialişti „ ar face parte  din limba de lemn, pe care dacă încercai să-l înţelegi riscai să-ţi scrânteşti mintea” ... Vai şi amar de săraca minte a autorului respectiv!  E cu totul fals. Sunt noţiuni specifice filosofiei politice marxist-leniniste, ce au pătruns ca noţiuni ştiinţifice în limbajul ştiinţelor sociale al întregii lumi la ora actuală.

Pe lângă toate acestea, putem vorbi de un al treilea sens al limbii de lemn, cel al impunerii unor automatisme verbale, a unor şabloane de exprimare , clişee, formule standard. Ele se realizează prin limbajul cotidian, al TV şi presei , prin folosirea lui în mod curent, care depinde de epocă, de o anume orientare ori chiar de modă.

Şi azi se întâmplă acelaşi lucru. Se formează un nou limbaj, atât în domeniul propagandei de stat, atotstăpânitoare şi care ne vâră cu forţa pe gât limbajul democraţiei adică al capitalismului, cel „autentic occidental”, al pieţei, individualismului şi proprietăţii private. El e pe toate gardurile, intoxică toate minţile, de la omul ce se uită doar duminica la ştiri şi până la politicianul care fără acest limbaj de tinichea nu-şi mai câştigă pâinea cea de toate zilele.

Noii politicieni au învăţat noua limbă oficială a politicii, cu intrăm în UE, angajamente europene, aliaţii nord-atlantici, monitorizare, interesele comunităţii internaţionale pentru interesele SUA şi UE, cetăţeanul – în loc de oameni ai muncii, comunitatea – în locul patriei, Europa, SUA în locul URSS ... La acest limbaj  s-a raliat media şi marketingul politic, limbajul de tinichea având azi o influenţă covârşitoare. „Constrâns de presă – scria Ovidiu Raeţchi – de consilieri şi de modele de succes, politicianul mediu nu mai poate utiliza o altă stilistică. Voluntar sau nu, el învaţă formulele-cheie şi le vehiculează în orice ocazie. Limbajul profesionist a devenit în fapt materie obligatorie. Iar acest caracter îl transformă în limbaj de lemn.” De tinichea, că-i „altul” ...

De fapt, termenul de limbă/limbaj de tinichea nu e inventat de noi. Într-un articol din revista „Lumea” (5/2008, p.87), Viorel Patrichi scrie: „Limbajul de lemn se transformă sub ochii noştri în limbaj de tinichea (!). E adevărat mai lucioasă, dar de tinichea.”

Iar mulţi, prea mulţi, în special tineri, dar nu numai, adoptă acest limbaj de tinichea, absolut necritic, printr-un automatism rău înţeles, găsindu-l „cool”, „political correct” cum se zice acum, impunând parcă o diferenţiere în sens pozitiv de limbajul de lemn al părinţilor. Dar nu  este aşa. Limbajul de tinichea, plin cu americanisme preluate pe nemestecate, nu este cu nimic superior. Din contră. Alterează specificul limbii, impune o serie de barbarisme, care nici măcar neologisme nu sunt, atât în lexic, cât şi în sintaxă şi chiar în ortografie.  Individualismul nu este superior colectivismului, marele licurici ne impune condiţii politice ce afectează grav independenţa şi suveranitatea ţării, comunitatea europeană ne vâră pe gât laptele, carnea, legumele, supermarketurile şi interesele ei. Iar cuvintele se scriu şi se despart – mai nou – nu după regulile limbii române, ci ale celei engleze-americane:  în limba română se scrie subiect şi nu soobiect, şi şi nu shi, pentru că şi nu pt.k, e cre-din-ţă şi nu cred-inţă etc.

Aşadar, n-am făcut altceva în toţi aceşti ani de după revoluţie decât că am înlocuit o limbă de lemn, aşa cum era ea, cu o limbă de tinichea, cu nimic superioară, care însă nu serveşte majorităţii poporului, ci o propagandei capitaliste, că doar există şi aceasta în mod incontestabil, chiar dacă nu se recunoaşte făţiş, şi pare mai voalată, mai puţin evidentă decât precedenta, în folosul imperialiştilor, a unei minorităţi avute, total indiferentă la soarta poporului şi a ţării, dar în schimb foarte sensibilă la cerinţele, impuse de fapt, ale UE şi SUA.