Trecerea de la societatea tradiţională la cea modernă, în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost posibilă doar prin înfăptuirea unirii şi cucerirea independenţei. Perioada ce-a urmat dobîndirii independenţei a accelerat  integrarea societăţii româneşti în procesul de dezvoltare european prin revoluţia demografică, revoluţia agrară, revoluţia industrială şi ideologică. Dezvoltarea economică bazată pe protecţionism - iniţiat într-o lege din 1874 şi amplificat printr-o alta, in 1885 - a fost susţinută şi prin legile din anii 1881, 1882, 1884 sau 1885, de încurajare a industriei româneşti.

Mai timid în primii ani după 1878 şi mai intens către sfîrşitul veacului al XIX lea, în diferite ramuri industriale s-au înfiinţat noi întreprinderi.

De la 6 fabrici de cherestea  existente  în 1886 în România, în ancheta industrială  din 1901-1902 datele statistice comsemnează  54 de fabrici.1 Extracţia de ţiţei a crescut de la 275 t in 1857 la 19000 t în 1882 şi 82500 t în 1892.2  Productia  de zahăr, odată cu înmulţirea fabricilor  de zahăr, a evoluat de la 600 t în 1881 la 1872 vagoane  în 19003, iar în industria morăritului se consemna deja in 1895 o producţie de 185 vagoane  pe zi realizate în cele 98 de mori moderne din România.4 Ancheta industrială din 1901-1902 consemna creşterea activităţii şi în industria textilă, existînd 14 fabrici  de postav, 7 ţesătorii  de bumbac, in şi cânepă şi  5 întreprinderi mari de tricotaje, în această industrie activînd 1614  lucrători.5

Dezvoltarea economică a cuprins  şi Oltenia, aici predominînd însă ramurile ce prelucrau materii prime  agricole,  sau  lemnul, în judeţele  Gorj  şi Vâlcea. Incă  din 1878, Johan Gaspar  înfiinţeaza   la Craiova  o fabrică de  dimie,6 în vreme ce industria pielăriei realizează o dezvoltare  deosebită  după anul 1882, cînd se înfiinţează în Dolj  Tabăcăria Bucovăţ . În 1886 în industria  pielăriei se adaugă întreprinderile “N. I.Simian”, “N. Steflea”, “S.Lupasiu”, “Fr. Klieinrath”, “N. N Simian“ şi “Oprea I. Simian“, din Râmnicu Vâlcea, în 1889 la Târgu-Jiu înfiinţîndu-se  întreprinderea Rasou şi Comşa pentru ca în 1896 tot la Râmnicu-Vîlcea să-şi facă apariţia întreprinderea ”Fraţii  Hanciu et Moriţz Selendth.7

Pe lîngă valorificarea materiilor prime agricole se impunea însă şi asigurarea nevoilor locale în privinţa unor activităţi de prelucrare a metalelor, apărînd ateliere de reparaţii şi chiar de producţie a maşinilor şi uneltelor agricole. Astfel în 1884, Gustav Wolf la Craiova şi în 1886 Carol Blasel  la Drobeta Turnu-Severin  constituie întreprinderi ce aveau ca activitate construţii metalice,  în vreme ce Eitel  Dietrich, în 1893 la Râmnicu-Vâlcea şi  apoi Adolf  Weidmann  la  Craiova,  în 1895, înfiinţează întreprinderi  pentru construcţii de maşini - ultimul menţionat profilîndu-şi activitatea  pe maşini agricole.8

Dezvoltarea industrială avea să aducă schimbări  şi  în structura socială.

Forţa de muncă atrasă în industrie, şi în alte ramuri neagricole, a cunoscut creşteri numerice semnificative. Dacă în industria prelucrătoare în anii 1859-1860 erau 23192 muncitori, numărul acestora creşte, astfel că în 1901-1902  ajunge la 98881, lor adăugîndu-li-se, 6000 de muncitori din industria extractivă 9  şi 14000 de muncitori de la căile ferate.10

Deşi datele statistice nu sunt complete, ele prezentînd doar anumite perioade, putem constata  şi  în  Oltenia o sporire  a muncitorilor împreună cu alte categorii de salariaţi.

În 1890, cînd s-a realizat recensămîntul, avem următoarea situaţie :

Tabel 111

                                       Muncitori din Oltenia.

Jud.                 Total populaţ.      Nr. muncit.        Nr. servitori

Dolj                     302385               13645                5206

Gorj                    153574                  801                   847

Mehedinţi           208260              24658                 3105

Romanaţi            173395               14475                1563

Vâlcea                166683               42178                1729

Remarcăm din aceste  date că deşi primul ca populaţie, Doljul ocupă locul al patrulea ca număr de muncitori între cele  cinci judeţe, în regiune numărul muncitorilor ridicîndu-se la 95757, o cifră deloc neglijabilă pentru acea perioadă.

Urmărind aceleaşi date pentru oraşele din Oltenia , în 1890  vom avea:

Tabel 212

                            Muncitori în oraşele din Oltenia    

Oraş                 populaţie               lucrători             servitori

Craiova                30081                   2909                  2762

Tr.Severin           14669                   1430                  1600

Caracal                10915                   1000                    260

Calafat                  5372                     120                    255

Slatina                   5283                     112                    217

Rm.-Vâlcea           4488                     283                    300

Tg.-Jiu                   4076                      ---                     146

Observăm din cele două  tabele că dacă judeţul Dolj  se plasa pe penultimul loc ca număr al muncitorilor, oraşul  Craiova  se afla pe primul loc la acest indicator, diferenţa faţă de celelalte oraşe  fiind considerabilă. De asemenea, oraşul Calafat, fiind şi port la Dunăre se află între oraşele importante ale regiunii, ca populaţie  depăşind oraşele Slatina, Râmnicu Vâlcea sau Târgu-Jiu, iar ca număr al muncitorilor aflîndu-se pe o poziţie mai bună decât Slatina sau Târgu-Jiu.

Dacă în judeţul Dolj, ponderea muncitorilor depăşea cu puţin 4 % din populaţie, în Craiova, unde era concentrată aproape 10 % din populaţia judeţului, ponderea muncitorilor se apropria de 10 %, ceea ce marca rolul important al oraşului, pe harta econoomică a vremii. În regiune doar oraşul Turnu-Severin, fiind şi port la Dunăre, rivaliza cu oraşul Craiova în procesul de dezvoltare industrială şi modernizare economică.

Revoluţia industrială genera nu doar mutaţii cantitative în structura forţei de muncă, ci şi calitative. O economie modernă presupune şi calificarea forţei de muncă şi deci instituţii de  învăţămînt  adaptate  acestor cerinţe. La nivel naţional, învăţămîntul tehnic superior se constituie încă din 1852 cu ”Şcoala de ingineri”, pentru ca  în 1864 să se înfiinţeze  ”Şcoala de ponţi, şoşele, mine şi arhitectură”. În 1886, ca urmare a nevoilor  de personal tehnic, se constituie  şi secţiile de conducători tehnici  şi  desenatori cu durata de doi ani.13 Dacă în anii 1872-1879, Şcoala de poduri şi şosele, avusese 18 absolvenţi, în anii 1878-1883 numărul acestora ajunge la 35, aproape dublîndu-se.14

Chiar în vremuri grele  de război remarcăm preocuparea autorităţilor pentru dezvoltarea învăţămîntului, astfel că, în 1877, primul ministru Ion C. Brătianu cerea Camerei sporirea numărului de şcoli normale,[15] în vreme ce  Gheorghe Chiţu, ce conducea Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice,[16]  printr-o circulară din data de 7 iunie a  aceluiaşi an, adresată revizorilor şcolari, informa că deputaţii aprobaseră sumele necesare de la buget pentru înfiinţarea a  100 de noi catedre rurale.[17]

Oltenia, s-a înscris şi ea în acest proces de modernizare  şi dezvoltare  a învăţămîntului. În 15 septembrie 1877 la Craiova se înfiinţează “Şcoala Publică Comercială”[18] după ce prin “Legea instrucţiunii publice“, din 17 decembrie 1864, ce hotăra deschiderea unor şcoli  comerciale  medii de gradul I, şcoli similare se înfiinţaseră în 1864 la Bucureşti şi Galaţi, şi la Ploieşti, în 1874.[19]  La sfîrşitul veacului, în 1898 şi la Drobeta Turnu-Severin s-a înfiinţat o şcoală inferioară de comerţ, iar şcoala din Craiova, de la cei 14 elevi înscrişi în 1877  ajunge la 118 elevi în anul şcolar 1881-1882, pentru ca numărul elevilor înscrişi între 1877-1894 să atingă cifra de 1946.[20]

În învăţămîntul Olteniei, la acel sfîrşit de secol XIX, funcţiona şi  Şcoala  judeţeană de meserii din Craiova, înfiinţată în 1869 şi care  în 1888 avea 74 absolvenţi[21] iar după1877 s-au înfiinţat mai multe şcoli pentru fete ca: Şcoala  profesională de fete „Madona Dudu”, din Craiova(1880), Şcoala Profesională de fete  din  Drobeta  Turnu -Severin(1892) şi Şcoala profesională  de  fete  din  Caracal  (1891).[22]

Economia regională beneficia  însă şi de activitatea  altor  instituţii de învăţămînt  înfiinţate înainte de dobîndirea independenţei, dar care  şi-au  intensificat activitatea după 1877. Astfel Liceul din Craiova - devenit din 1885 Liceul”Carol l - de la 401 elevi înscrişi  în 1874-1875, va ajunge la 560 de elevi în 1884-1885,[23] iar seminarul din Râmnicu-Vâlcea, înfiinţat încă din 1864 ajunge la 89 de elevi înscrişi   în anul şcolar 1886-1887[24] pentru ca  la 1 septembrie  1893, în Drobeta Turnu-Severin, gimnaziului  local să se transforme înfiinţîndu-se Liceul ” Traian”.[25]

După dobândirea  independenţei,  crearea unor  noi instituţii de învăţămînt, în toate judeţele Olteniei, a reprezentat un proces amplu, punîndu-se bazele unui adevărat sistem educaţional, iar între instituţiile înfiinţate atunci s-au aflat prestigioasele   şcoli de mai tîrziu. Documentele consemnează astfel o reţea şcolară ce cuprindea în Craiova,  la sfîrşitul secolului al XIX lea, în învăţămîntul de stat 7 şcoli secundare, 9 şcoli primare de băieţi, 7 şcoli primare de fete, iar în învăţămîntul particular 9 şcoli de băieţi şi 7 şcoli de fete.[26]

Între şcolile din Oltenia,  ce aveau să devină elemente de referinţă ale învăţămîntului românesc, se află şi gimnaziul ”Fraţii Buzeşti”, înfiinţat în 1882 la Craiova,[27] Gimnaziul  ”Ioniţă Asan”, ce ia fiinţă la 10 octombrie 1888 la Caracal,[28] Gimnaziul ”Tudor Vladimirescu”, funcţionînd din 1890 la Tîrgu-Jiu, sau Gimnaziul  ”Alexandru  Lahovari”, ce îşi începe  activitatea  la Râmnicu  Vâlcea în 1891.[29]

Toate  acestea, dezvoltarea economică, urmată de schimbări în structura socială, susţinute  şi evidenţiate şi de pregătirea forţei de muncă, ilustrează faptul că  dobândirea independenţei naţionale a reprezentat una din condiţiile imperios necesare pentru modernizarea României.

Simion Silviu Şomîcu

 Note